SFERT, sferturi, s. n. 1. Fiecare dintre cele patru părți egale în care se poate împărți un întreg; a patra parte dintr-un întreg; fîrtai. ◊ Loc. adv. Pe sfert (sau pe trei sferturi) = (cam) cît a patra parte (sau cît trei părți) din întreg. ◊ Expr. Trei sferturi = poziție a capului intermediară între poziția din față și cea din profil. 2. (Înv.) Dare în bani reprezentînd a patra parte din bir și plătibilă de patru ori pe an. [Var.: (reg.) șfert s. n.] – Din şl. četvrŭtŭ.
Bun, acestea fiind spuse de la bun început să ne uităm la definite a doua a şfertului : Dare în bani reprezentînd a patra parte din bir și plătibilă de patru ori pe an.
Am citit azi acest articol : “Fiscalitatea fanariotă, o lecţie de istorie pentru Guvernul Ponta” de pe blog-ul lui George Damian şi m-am amuzat cît de relativ poate fi sfertul în ţările române.
– Mavrocordat în 1739 defineşte sfertul ca fiind plătibil în patru rate – logic
– Racoviţa în 1741 mai adaugă un sfert, al cincilea !
– Mavrocordat în 1745 reuşeşte imposibilul, şi înfiinţează un al şaselea sfert !
– Ghica în 1748 rămîne fidel principiilor şi păstrează cele şase sferturi !
– Constantin Racoviţa între 1753 – 1756 reuşeşte performanţa de a strînge mai multe sferturi, numărul lor nefiind precizat de istorici !
– Constantin Mavrocordat, 1756-1758 – revine la logica iniţiala şi sfertul redevine plătibil în patru rate !
– Scarlat Ghica, 1758 – 1761 – se întrecea pe sine şi defineşte sfertul ca plata lunară deci 12 sferturi !
Citind toate astea nu mă mai miră acum că onor “Cel mai bun guvern” din istoria contemporană a României caută să mai pună cîteva taxe.
Ştiu că guvernul româniei este un guvern constrîns de datoria lui socială şi firească, de stînga, să mărească dimensiunea rîului şi a ramului precum şi toate celelalte dar, surpriză, românul este învăţat să se ferească de taxe mai ceva decît Neo din Matrix în celebra scenă a duelului cu agentul Smith.
<begin Moment publicitar>
Români ferindu-se de taxele puse de catre guvern.
<end Moment publicitar>
Din păcate, guvernul poate inventa oricîte taxe doreşte, de la taxa pe silicoane puse sponsorizatelor de către mai burtoşii lor sponsori, pînă la taxa pe flegmă pe stradă (aici ar face bine să o facă) căci dacă recuperarea taxelor de la cetăţeni este deficitară, tot nu îi vor ajunge banii. Asta una. A două ar fi că el, guvernul ce cu onor ne conduce, nu ştie clar cîţi sîntem plătitorii de taxe (cu excepţia celor arondaţi partidelor care dacă nu plătesc taxe se fac cu voie de la şeful partidului aflat la conducerea României) si cîti nu sînt şi deci nu ştie cam cîţi bani va lua. A treia ar fi asta : Dacă la ANAF- ul “greşeşte”, în principiu, contribuabilul este cel vinovat, mi s-a întîmplat asta atît pe persoană fizică cît şi pe persoană juridică, că deh, cine te pune bă să faci afaceri în România. ANAF-ul e ca virgina care vrea să se păstreze castă dar foloseşte sexul anal pentru a se satisface.
Ca şi premierul nostru care suferă de dedublarea personalităţii ANAF-ul reuşeşte astfel să devină ex-aequo prima proastă a ţării. Cu personalitate multiplă.
Închei, citînd din Vlad Petreanu :
“Am, în consecinţă, o senzaţie de epuizare urmărind personajul. Miercuri, de exemplu, a mai comis un asalt zglobiu asupra logicii şi bunului simţ, cînd a acuzat Curtea Constituţională că “sprijină evaziunea fiscală”. (de aici).