Prostia doare, iar ridicolul ucide

Tare ma tem ca, dupa doua divorturi, sînt pe deplin în masura sa afirm si sa sustin fraza aleasa drept titlu al acestor însemnari. Evident, am mai beneficiat si de întelepciunea pe care ti-o asigura acele conserve de experienta de viata care sînt cartile mari ale lumii. Pîna acum  si a trecut ceva vreme de cînd am deschis ochii  nu mi s-a întîmplat sa remarc vreo neconcordanta între ceea ce îmi da viata si ceea ce îmi dau acele carti mari.

Daca prostia pare sa fie unul dintre cele mai durabile fenomene ale istoriei omenesti, întîlnindu-se cu prisosinta în toate timpurile si peste tot, ridicolul este o categorie social-ontologica pentru a carei existenta sînt necesare cîteva conditii prealabile: întîi de orice, o societate puternic încorsetata de reguli, iar apoi o internalizare a acestor reguli de catre indivizi. Daca aceste doua conditii minimale nu fiinteaza, acea societate va fi lipsita de ridicol  cu exceptia ridicolului în calitate de categorie artistica. Asadar, functionarea ridicolului în istoria reala se desfasoara între doi piloni: pe de o parte, o societate „multilateral regulata” (cum ar fi cea pastoral-agrara traditionala, cea bizantina, cea feudal-cavalereasca sau cea comunist-stalinista), iar pe de alta parte o asezare centrala a mofturilor individuale (aici, perioadele romantice sînt cele mai expuse). Atunci cînd regulile se relaxeaza în plan social, dispare însasi categoria onoarei, iar fara onoare  adica fara resimtirea launtrica a prezentei unei asemenea reglementari  nu mai este posibil ridicolul.

La noi, pe masura ce ne-am îndepartat temporal de vremurile propriu-zis romantice, a disparut si ridicolul, dupa o scurta perioada de tranzitie cînd onoarea era doar invocata, fara a impune însa si consecintele sale faptice. Probabil ca I. L. Caragiale a surprins cel mai bine, în schite si în piese de teatru, aceasta tranzitie spre contemporaneitate (spune foarte bine Trahanache: „A, ce corupta sotietate!… Nu mai e moral, nu mai sînt printipuri, nu mai e nimic: enteresul si iar enteresul…”). Sechelele romantice ale respectabilitatii burgheze mai erau folosite numai ca mijloc de santaj (sentimental), asa cum procedeaza un Catavencu: „Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetatean si de tata de familie…”

Ridicolul este o rusine pe care o pateste individul social atunci cînd el are onoare. În acest sens, ridicolul poate fi poarta prin care intra în lume tragicul (Antigona este, în fond, ridicola  si tragica). Sa nu se creada ca actualmente, peste tot în lume, am asista la estomparea si disparitia ridicolului; mai exista societati unde onoarea e privita drept ceva ce se poate deteriora si pierde, iar individul se cuvine atunci sa se comporte potrivit celor mai rigide comandamente internalizate.

Însa ridicolul ucide si într-alt sens, mai degraba moral decît fizic. Expus ridicolului  sau doar la o situatie pe care individul o percepe drept ridicola  se prea poate ca unul sau altul sa se schimbe în comparatie cu cel care era pîna atunci, sa se întelepteasca (deci sa moara ca „om vechi” si sa renasca în calitate de „om nou”). Experienta arata ca aceasta sansa este rareori valorificata, iar eventualul „om nou” astfel aparut nu va fi unul de durata. Regula pare sa fie ca sansa este ratata. Si trebuie sa fie ratata pentru ca efortul intelectual (si social) de a sesiza ridicolul  mai ales cînd este vorba de tine însuti  este considerabil, si prea adesea, peste puterile bietului om.

Modesta mea experienta de viata, dupa doua divorturi si atîtea alte întîmplari, îmi spune ca se poate muri de ridicol  dar nu pentru multa vreme; si mai îmi spune ca prostia doare, dar nu cine stie ce

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

2 răspunsuri la „Prostia doare, iar ridicolul ucide

  1. Jax

    Well said! Jos palaria.