Decembrie 014–Decembrie 89

Stau în faţa unei imagini albe dintr-un procesor de text şi mă gândesc că vine vremea aia când mai toată lumea va scrie despre Decembrie 1989, despre cum au participat ei la revoluţie, cum ei au fost în primele rânduri şi despre cum se lupta mai toată lumea cu ideea de revoluţie vs lovitură de stat.

Aş intra în rândul lumii dacă aş spune că şi eu am fost la revoluţie. Că şi eu am participat activ la răsturnarea dictaturii şi a odioasei sale soţii.

Nu am să o fac pentru că ştiu ce am făcut zilele alea şi pentru că nu vreau nici să mă laud. Până la urmă am făcut ceea ce era normal să fac în momentul ăla.

Doar îmi aduc aminte că nu era căldura în casă şi că aveam un câine care stătea cu haina pe el pentru că era mai frig în interior decât afară. Îmi aduc aminte de nişte TAB-uri care stăteau pe Magheru şi nişte soldaţi care nu prea înţelegeau ce se întâmplă în momentul ăla. Şi de nişte miliţieni care încercau să mă alerge pe la Coloane pentru că acelaşi câine se săturase şi el de ei şi urinase pe piciorul unuia. Din spirit de frondă sau din cauză că nu se mai putea ţine. Tind să cred mereu că valabilă e varianta a doua.

Fiecare dintre noi a participat în felul lui la evenimentele din decembrie ăsta nu înseamnă că trebuie să te lăuzi. Nu înseamnă că trebuie să îţi arogi unele eroisme. Nu are sens. Şi e rizibil.

De fapt generaţia decreţeilor a făcut drumul invers. Drumul de la o dictatură schizoidă la o democraţie care chiar dacă pare nefuncţionala pe alocuri e totuşi mai bună decât dictatura proletariatului şi naţional comunismul lui Ceauşescu.

Am fost carne de tun, s-au făcut diverse experimente economice pe noi, am plecat din ţară, am revenit.

Suntem mai buni ca în 1989? Da suntem! Înţelegem mai multe ca în 1989? Da! Am evoluat? Da, am făcut-o în felul nostru.

Toate astea se datorează celor de la Timişoara şi de asemenea celor care chiar au ieşit în stradă să strige că vor altceva. Iar unii dintre ei au murit.

Şi altceva-ul s-a produs.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Istorie politica, Miorita laie laie bucalaie

Un răspuns la „Decembrie 014–Decembrie 89

  1. Mi-e şi jenă, mi-e şi silă când îi văd, de 25 de ani, la fiecare jumătate a lui decembrie, comentând sau ridicând osanale revoluţiei ’89 şi victimelor ei fie pe cei care au slujit efectiv, fie pe cei care au cauţionat prin laşităţi repetate defunctul regim. Nu prea departe, aceste stări mi le creează şi cei care se trezesc la fiecare jumătate a lui decembrie că au un subiect de care să se agaţe pentru a-şi glorifica propria persoană prin aceea că îşi aduc „prinos de recunoştinţă”. Ca şi habotnicii creştini care pupă moaşte şi se zdrobesc între ei pentru un plisc de apă sfinţită, pentru ca imediat după aceea să-şi blesteme de moarte vecinul.
    Să spun ceva despre „revoluţionarii” care au stat în holul blocului cu o coadă de mătură într-o mână şi cu sticla de basamac în cealaltă, că pentru asta au obţinut indemnizaţii de peste 2000 de lei, terenuri, spaţii comerciale şi scutiri de taxe, impozite şi tarife? Iaca, am spus şi mai spun: Aveţi întreaga mea scârbă!
    Din punctul meu de vedere, cine a protestat în stradă pentru căderea regimului comunist a fost răsplătit deja îndeajuns. Regimul a căzut. Restul e, fie-mi iertat, bişniţă şi şantaj sentimental.