Laic. Nu like.

Nota bene: nu am probleme cu ortodoxia, ca religie, ci cu cei care o slujesc şi care, în mare parte, nu sunt demni de cinstea pe care o au.

Prin locurile ascunse ale Facebookului a apărut întrebarea: este sau nu este România un stat laic?
Aş fi tentat să spun că nu, dar realitatea îmi arată cu totul altceva.
Şi pornesc de la măreţele comentarii apărute vizavi de contul fals al soţiei preşedintelui (cu poze din biserica) pe de o parte, iar pe de altă parte m-am uitat la comentariile apărute în urma participării aceluiaşi preşedinte la slujba duminicală de la Catedrala Mitropolitană din Sibiu.

Astea sunt datele problemei. Vorba lui Lenin: ce-i de făcut? Să explicăm? Sau să o lăsăm aşa, în aer, astfel încât nimeni să nu mai înțeleagă nimic?

Prima treabă ar fi să explice cineva mai priceput că, în comunităţile în care se află mai multe confesiuni, ecumenismul e o chestie normală şi necesară. Spre deosebire de multe ţări din Europa, noi, românii, nu am avut războaie religioase. Ne-am înţeles, mai bine sau mai rău, unii cu alţii. În plus, în Transilvania există o oarecare tradiţie. Astfel, nimănui nu i se pare anormal ca ortodoxul să meargă la slujbă la luteran şi apoi cei doi să meargă la calvinist, iar la urmă toți trei să se ducă la templul evreiesc să stea şi acolo la o slujbă. În Ardeal există o armonie pe care ceilalţi de prin sudul (excluzând de aici Bucureştii) şi estul ţării nu o prea înţeleg. Sau o înţeleg, dar nu vor să o accepte. E o chestie de viziune şi de voinţă (poate). Mai mult, pe acolo, prin Transilvania sau prin Bucureşti, nu ştii cine s-ar putea să îţi cadă cu tronc. Să fie o luterană şi tu, ortodox? Să fii calvinist şi ea, ortodoxă? E ca la loterie. Nu-i comanzi inimii aleasa sau alesul.
Asta ar fi pe plan personal.

Politic, e mai complicat niţel. Domnule, toţi politicienii României, cu excepţia câtorva, sunt ortodocşi. Nu e unul care să nu se închine pios în faţa moaştelor Sfintei Parascheva. De la Ion Iliescu, care a făcut şcoala la Moscova în timpul vieţii lui Stalin, şi până la Victor Ponta, care e mândru că e român. Unul, domnule, nu ar spune că e zoroastrian sau mormon. Nu că cele două religii ar fi rele în sine, dar cum să spui naţiei că tu crezi într-o altă divinitate supremă. Alta decât cea în care crede votantul tău majoritar. Ruşinos şi mai ales te face să pierzi voturi în plasa ta. La fel şi la locali sau deputat. În fine, sfânta ipocrizie românească e mai prezentă aici decât, poate, în orice alt domeniu al vieţii cotidiene.
De la Regele Ferdinand încoace, România nu a mai avut un conducător de altă religie decât ortodoxă. O fi bine? O fi rău? Nu ştiu!
Să fim bine înţeleși, nu socotesc aici şi cei 50 de ani de comunism în România. Căci treaba cu comuniştii e mai complicată. Pe faţă respingeau vehement religia în sine, dar în ascuns o practicau. Mă rog, aproape toţi, dar trebuie să recunoaştem că erau şi unii mai serioşi, care nu se declarau neapărat atei, dar care refuzau să aibă legătură cu Biserica din considerente politice şi de menţinere a scaunului.

Constituţional, România nu e nici cal, nici măgar. Asigură libertatea religioasă, dar nu se spune clar că este stat laic. Nu s-a spus nici în Constituţia din 1923 – da, aia care cică e cea mai democratică constituţie a României. Statusul ambiguu a existat şi există pentru că politicienilor le e frică să scrie negru pe alb că România e un stat laic. Că puterea religioasă nu face parte din celelalte puteri şi că nu mai este finanţată de stat în aceste condiţii.

În constituţia în vigoare acum, aşa cum este ea, bună sau proastă, se spune, la capitolul „Principii generale”, articolul 4, paragraful 2:

„România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”

Iar la articolul 29, paragraful 1:
„Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.”
Şi la paragraful 2:
„Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.”

În fond, astea sunt cele două articole în care se vorbeşte despre religie. Nicăieri nu se spune negru pe alb că România este un stat laic, în care Biserica nu intervine în treburile statului prin niciun mijloc.

Dacă ne uităm la constituţia Republicii Franceze, încă de la începutul constituţiei o să găsim stipulat faptul că Republica este un stat laic. De la articolul 1:

„France shall be an indivisible, secular, democratic and social Republic. It shall ensure the equality of all citizens before the law, without distinction of origin, race or religion. It shall respect all beliefs.” (de aici)

Simplu şi la obiect.

Şi atunci de ce ne mai întrebăm dacă România este un stat laic. Nu este. Nu este nici cal, nici măgar. Este un erzaţ de concepte care nu face altceva decât să-l înnebunească pe cel care vrea să înţeleagă dacă Biserica este sau nu parte a statului român.

Păi, este şi nu este. Simplu, nu?

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Dumb politics, Greata cotidiana, Istorie politica, Lichele de tranzitie

4 răspunsuri la „Laic. Nu like.

  1. Da, in mare parte sunt de acord. Dar, intrebarea mea este, si daca Biserica este parte a statului român este ceva rau ?

  2. Soluţia problemei a oferit-o însuşi Iisus: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei, 22.21). Altfel spus, dar în acelaşi context, Statul cu ale lui, Biserica cu ale ei. Odată ce însăşi Scriptura nu mai are noimă pentru cei care îşi justifică rostul pe lume de la Scriptură, ce mai putem spune despre preoţime? Că nu le poţi scoate teocraţia din cap nici cu tirbuşonul. Că sunt ahtiaţi după cele ale Cezarului mai abitir decât însuşi Cezarul.

  3. Constitutia Poloniei este ineresanta.
    ”Article 53

    Freedom of conscience and religion shall be ensured to everyone.

    Freedom of religion shall include the freedom to profess or to accept a religion by personal choice as well as to manifest such religion, either individually or collectively, publicly or privately, by worshipping, praying, participating in ceremonies, performing of rites or teaching. Freedom of religion shall also include possession of sanctuaries and other places of worship for the satisfaction of the needs of believers as well as the right of individuals, wherever they may be, to benefit from religious services.

    Parents shall have the right to ensure their children a moral and religious upbringing and teaching in accordance with their convictions. The provisions of Article 48, para. 1 shall apply as appropriate.

    The religion of a church or other legally recognized religious organization may be taught in schools, but other peoples’ freedom of religion and conscience shall not be infringed thereby.

    The freedom to publicly express religion may be limited only by means of statute and only where this is necessary for the defence of State security, public order, health, morals or the freedoms and rights of others.

    No one shall be compelled to participate or not participate in religious practices.

    No one may be compelled by organs of public authority to disclose his philosophy of life, religious convictions or belief.