Patat

Am făcut armata din 86 până in 88. Nu m-am plâns nici un moment. Statul de atunci a considerat ca sunt un cetăţean care poate fi sacrificat pe altarul patriei socialiste si poate scăpa de mine prin trimiterea mea la o unitate militara care lucra într-o mina.
Tot ce nu te omoară te face mai puternic zice un proverb vechi, dac poate, sau probosc.
Nu am murit atunci când statul ar fi fost fericit sa o fac, nu o fac acum când statul nu vrea asta pentru ca nu mai poate lua impozite de la morţi.
Am ajuns in mina in 1986. Eram pătat. Vorba vine eram pătat. Nu eram in nici un fel. Cum dracu sa fii pătat la 18 ani? Cum? Numai ca nu ii poţi explica lui Rogozanu sau lui Ernu ca statul, ala, pe care îl iubesc ei acum ma considera pătat pentru ca un membru al familiei mele a considerat ca socialismul nu este ce vrea el, nu este un viitor pentru el si ales altceva. Alt ceva-ul ala era putin mai departe, mai departe de Budapesta de exemplu.
Eram 200 in unitatea aia militara, jumătate dintre noi au fost trimişi la Uricani la descărcat vagoane de cărbune. Jumătatea cealaltă era trimisa la încărcat aceleaşi vagoane. Din jumătatea cealalta o parte erau mai pataţi ca restul. Deh comunismul nu se uita in dosare! (zâmbesc amar acum ca si atunci). Si pătaţi fiind noi eram paria. Deci societatea multilateral dezvoltata ne-a ales sa ne ducem in şut. Acolo la 300 sau la 500 de metri sub pământ. Pentru ca eram pătaţi.
Pătat era si şobolanul meu. Avea un metru jumate cu tot cu coada si era mai blând decât un câine. Si la fel de credincios ca si un câine. Şobolanul ala mi-a si ne-a savat viaţa de multe ori. Când îl vedeam ca pleacă din geanta pe care o ţineam pe după umăr ştiam ca trebuie sa plec si eu odată cu el.
Ah! Si inima lui Stalin, lopata aia mare cu coada scurta cu care încărcam banda rulanta. Era ca puşca pentru trupele speciale. O ţineai cit timp stătea la mina si mai apoi o dădeai celui care îţi lua locul. In locul tau, sub pământ, la câteva sute de metri de ceilalţi.
Alcoolul era ceva normal. Pentru ca de fiecare data te bucurai ca scăpai cu viaţa. Litri întregi curgeau pe gâturile noastre. Nimeni nu putea face nimic sa ne oprească. Până si ofiţerii se uitau la noi si ne lăsau in pace. Ofiţerii nu intrau in mina. Intram numai noi cei pătaţi. La un moment dat ma băut doua sticle de vodca Săniuţa la o ieşire din sut. Nu se întâmplase nimic conform celor din jurul meu. Numai eu eram marcat de faptul ca trebuit sa alerg după un trup prin galerie. Aveam capul trupului in mâini. După vreo 30 de metri am reuşit sa le unesc pe amândouă.
Nu nu am avut nevoie de psihanalist si nici de psihiatru. Nu aveam timp atunci. Poate din cauza beţiei sau poate din cauza socului. Sau ambele. Asta e! Am reuşit sa trec peste ele.
Mina a fost un loc in care am învăţat ca pot ajunge jos. Atit la propriu cit si la figurat.
Nu o urăsc, nu as avea de ce. Oamenii de lângă mine nu aveau nici o vina ca statul, statul comunist ma considera pătat.
Dar după ani mi-am dat seama ca mai bine sa fiu pătat decât ca ei, comunist.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Miorita laie laie bucalaie, Povesti nemuritoare

Un răspuns la „Patat

  1. „Nostalgicilor” – care nu sunt de loc, fac pe nebunii – le doresc să apuce să trăiască încă odată într-un regim ca acela / am făcut armata din 67, deci ştiu ce spun / şi atunci se va adeveri proverbul dă-i, Doamne, ce-şi doreşte…