Arhive pe categorii: Guest post

Tânăr deștept, cu doctorat în Franța, mi se cuvin – scaunul și osul !

Guest post de Gabriela Mocanasu

Acum un an, domnul Adrian Papahagi anunța foarte convingător retragerea din politică[1]. Astăzi îl vedem la lansarea unui nou partid, altfel, cu adevărat promițător. Imaginea noului partid nenăscut încă oficial pare a se compromite încă din fașă prin asocierea cu domnul Adrian Papahagi. Persoană respectabilă, de altfel, cu o carieră universitară conturată, domnul Papahagi nu și-a înțeles și limitele. Discursul politic al domniei sale este infertil.

Necopt, autosuficient, el, discursul, jignește, agresează, violentează și lezează bunele intenții ale celui ce ascultă (ori citește). În primul rând, pentru că domnul Adrian Papahagi nu are mesaj. Când vorbește sau când scrie se-nțelege din vorbele domniei sale un singur îndemn – ”sunt deștept, nu prost ca voi, am doctorat în Franța și mi se cuvine să mă urmați.” Un soi de autoumilință publică ce inspiră milă. Îți vine să strigi – ”Dați-i și lui un scăunel, acolo, pe undeva, să nu mai plângă și să ne putem vedea liniștiți de treabă”.

Mereu smiorcăitor, pornit la vânătoare de țapi ispășitori, domnul Papahagi nu pare dispus să-și asume limitele. Are atitudinea unui copil alintat căruia nu i se dau jucărelele dorite. Ori politica cere limbaj viguros, asumat, și mai ales echidistant. Într-un discurs politic nu ne autocaracterizăm ”umorile” interioare reprimate, ci construim căi de îmbunătățire a vieții semenilor noștri. Pe nimeni nu interesează câte doctorate are, sau nu are un politician. Pe votant îl interesează ce proiecte pune politicianul înaintea lui pentru ca viața să-i devină mai ușoară, mai frumoasă, mai veselă. Ori cu proiecte concrete domnul Papahagi nu se poate prezenta în fața electoratului. Probabil nu a înțeles încă ce înseamnă un proiect politic spre deosebire de un proiect științific. Și exemplific:

Acum vreun an sau doi, pe contul de facebook al domniei sale anunțase că lansează un proiect pentru limba română. În sfârșit ceva fain, îmi zic, și defilez pagina în toate sensurile să caut proiectul. Negăsind nimic, îl întreb public unde

e minunatul proiect. ”Aici, pe pagină”, vine răspunsul. Ok. Mai caut o dată. Nu-l găsesc. Văzusem doar o înșiruire de reguli gramaticale. Revin și-ntreb din nou unde-i proiectul politic pentru limba română[2]. Ce acțiuni concrete se propun pentru îmbunătățirea cunoașterii limbii române? Obțin același răspuns, dar nu abandonez subiectul. Insist cerând lămuriri și aflu că regulile gramaticale înșirate erau considerate proiect politic. Bine, domnule, dar reguli gramaticale găsim în Gramatica Academiei, în DOOM etc. Așadar, a da cu copy-paste din studii de specialitate constituie un proiect politic în viziunea dumnealui?

Ați văzut vreodată un copil îmbufnat căruia nu i-a ținut minciuna și iese din cameră trântind ușa? Așa a fost domnul A. Papahagi în acel moment – tuns, ras, frezat, blocat. Să se-nvețe minte cei care îndrăznesc să pună întrebări.

Să nu-ți vină a râde? Să te amuzi copios de contradicția care se iscă vizibil între a se crede politician, dar a nu lămuri o problemă simplă pe care singur a pus-o pe tapet. Domnia sa se așteaptă oare ca toată lumea să aplaude ori de câte ori scoate public o vocabulă? Doar pentru că e semnată ”Papahagi”? Semn că acesta este stilul în care a fost educat – rasă superioară care nu se coboară să înțeleagă lumea, ci s-o conducă. Născut să fie șef. Parcă am mai auzit pe undeva toate acestea, nu? Fereasca Dumnezeu! Să ne apere Domnul Bun și să-l țină pe domnul Papahagi departe de scena politică cu astfel de apucături dictatoriale. Domnia sa vrea, așadar, să facă politică în stilul acelui ”Crede și nu cerceta” care a-negurat mințile oamenilor în Evul Mediu. Un soi de ”tu să taci cand vorbesc eu” de sorginte comunistă. Fără drept la liberă exprimare, fără drept la replică. Aferim!

Apoi, ca să se creadă frumos, deștept și deschizător de drumuri îi numește pe toți cei născuți înaintea domniei sale ”homunculi”[3]. Din nou are haz acest domn. Se așteaptă oare să voteze cine cu ideile domniei sale? Uită că în această categorie intră însăși doamna Monica Macovei, care e născută înainte de 1976, se pare. Domnul Papahagi cerșește funcție politică de la înșiși cei pe care-i jignește și-i scuipă. Cu ce drept ofensează, persiflează și aruncă cu zgură într-o generație care s-a chinuit să rămână cu mintea întreagă împotriva oricăror

evidențe? Unii au crezut orbește în ce li se spunea, alții au opus o rezistență mutuală tenace, mulți au suferit închisori politice. Pentru domnul A. Papahagi toți sunt ”homunculi”, nu-i așa? Porca mizeria!

Uneori te-ntrebi, descumpănit, ce altceva o fi-nvățat domnul A. Papahagi pe la școlile cu care se laudă cu atâta insistență dizgrațioasă decât să facă noduri la cravată (fie-i țărâna ușoară lui Eminescu, mai bine ca el n-o putea nimeni spune)? N-a aflat acolo despre pericolul generalizării, despre eficiența gândirii și mai ales despre discursurile păguboase? – Despre limbajul de lemn pe care-l vântură sub straie sclipitoare, ori despre cel de carton care n-are ecou, nu rămâne, nu se sedimentează ca idee, ci doar ocupă spațiul de cuvântări la o adunare sau alta…

O recapitulare scurtă a ”activității” politice a domniei sale ne arată limpede că e în goană galopantă după o funcție, un scăunel, așa, mai înăltuț, dacă se poate. De ce? Pentru că i se cuvine. Atât.

Să sperăm că doamna Monica Macovei nu va risca să piardă adepți fideli ai ideilor serioase ale domniei sale acceptându-l pe domnul A. Papahagi ca purtător de mesaj. Discursul dumnealui este plângăcios, autovictimizator. Dezbină, năruie, separă.

Zidirea, construirea? – Altă lume, străină dumnealui.


[1] „Din ratiuni personale, care nu ma implica decat pe mine, am decis sa ma retrag din viata politica. Voi continua sa lupt, ca intelectual, pentru valorile in care cred si pentru asanarea spatiului public romanesc. Voi acorda mereu sprijin si incredere Partidului Miscarea Populara, al carui fondator sunt, si Presedintelui Traian Basescu. Voi fi alaturi de ei ca orator si sustinator, atunci cand mi-o vor cere, asa cum s-a intamplat din vara lui 2012 incoace. In perioada urmatoare imi voi dedica toata pasiunea si energia familiei si universitatii, si voi refuza orice aparitie publica”

[2] Eram curioasă ce soluții propune domnia sa pentru îmbunătățirea nivelului cunoașterii limbii române. Realmente, este nevoie de un asemenea proiect, pentru că limba română a început să fie limbă străină pentru români. Engleza o sufocă.

[3] ”Despărțirea de România lui Ceaușescu va mai dura un deceniu sau două. Omul nou, omul recent, homunculul creat în laboratoarele Securității, în școlile de cadre ale PCR, în facultățile unde se preda istorie protocronistă și materialism dialectic, omul hrănit cu Cenaclul Flacăra și Cântarea României, amuzat cu Stela și Arșinel, învățat să se teamă de străini și de conaționali – el este la putere.” (Adrian Papahagi – pe pagina FB a domniei sale, 11 martie 2015)

Reclame

4 comentarii

Din categoria Guest post

De la Chuck Norris la DNA

Guest post scris de Alegători, cetăţeni, public.

Dacă urmăriți televiziunile de știri, faptul că oameni sunt arestați continuă să fie subiect de breaking news într-o democrație europeană. Ultimele dosare par să echilibreze balanța spre dreapta politică, din punctul de vedere al notorietății, fapt ce-l îndeamnă pe un blogger să-i mulțumească (tot) lui Traian Băsescu pentru că a susținut sistemul de justiție. 

cam asa

Este același sistem care a început un val de arestări în timpul campaniei electorale și a atins în mod vizibil numele mari de dreaptă politică abia după alegeri. Bon, nu sunt antenist, doar spun că, în ciuda faptului că și eu am votat Băsescu de câte ori am avut șansa, mi se pare că acțiunile justiției sunt departe de a fi independente de politic. E destul să văd cum își joacă tanti Udrea ultima luminiță de libertate ca să înțeleg că șerpăraia din mediul politic ajunge peste tot. Iulia Timoșenko. Pardon, am strănutat. 

free Elena!

În alte știri, suntem practic ignorați în extern cu prostiile astea, ceea ce îmi spune destule pe temă. La momentul în care scriu acest articol, Google News are un singur articol despre Udrea, restul fiind despre o biserică de gheață, despre bitcoin în România și încă unul despre cum Chuck Norris a schimbat România (de aici). 

Domnul de mai sus ar fi invins comunismul, dar era prea usor pentru el.

Nu că ar fi totul cu papion și frumos. Faptul că timp de-o campanie întreagă se zbiară de la cel mai înalt nivel despre ofițeri acoperiți, ca apoi capetele serviciilor secrete, numiți politic, să demisioneze mi se pare, de asemenea, un subiect demn de hlizeală tristă. Față de știrile care apar referitor la Grecia, Spania și în general partidele populiste din Europa, suntem o glumă. Faptul că avem un război la câteva sute de kilometri de graniță și ni se rupe, pe românește, e groaznic. Dar noi arestam și facem dreptate, poate și ca o consecință a celor scrise mai sus, inclusiv datorită unor oameni demni și muncitori din DNA care se uitau la Chuck Norris în tinerețe (Fuck Vlad Țepeș). Vor fi și ei modele televizate pentru alții mai tineri. 

Pe vremea mea, fiule, stirea era ca munceam.

Credibilă doar intern, prin prisma televiziunilor de știri care ne vând normalitatea drept noutate, lupta anticorupție nu poate fi luată totuși drept o glumă sau doar ca joc politic. Cu bune motive, suntem lăsați să ne devorăm clasa politică în liniște, dar lumea așteaptă să vadă ce urmează. Ideea „avem o țară, cum procedăm?” e perimată. Practic, trecem la nivelul doi, în care Chuck Norris e doar un actor de mâna a doua, care a făcut filme de duzină, de multe ori proaste. Poate mai citim și-o carte.

Comentarii închise la De la Chuck Norris la DNA

Din categoria Cutia cu maimute, Dumb politics, Guest post, Lichele de tranzitie

Dacopații suntem noi.

Doar că nu știm

Guest post scris de Andrei Tiut

Primesc de la autorul Tarot Politic următorul articol: Iisus a fost dac, nu evreu !. Pe care vă rog să îl citiți. Serios, citiți-l. Insist.

Bun, ne-am pus mai mulți amici întrebarea cum funcționează mintea celor ce produc așa ceva. După mine trei sunt tehnicile (adică erorile logice de bază).

1. Orice deviație de genul acesta se hrănește din deviațiile anterioare. Odată ce ai acceptat că dacii se întinseseră până în Turcia și India, prezența lor în Israel devine mai ușor de acceptat.

2. Se abuzează în mod sistematic de limbă. Practic, limbajul creează realitate. De ex Capadocia devine Capadochia, apoi devine capătul Dochiei, apoi devine capătul [granița] Daciei. Să zicem că ar fi așa. Înseamnă asta că acolo s-a aflat în mod real o graniță? Nicidecum, limba e liberă și nu poate fi îngrădită. Florin Fermecătorul nu este neapărat fermecător, Adi nu este o minune, „persoanele cu dizabilități” nu sunt mai persoane decât atunci când se numeau „invalizi”, etc.

3. Afirmația vag plauzibilă. Frumusețea acestei tehnici este că se preface a demonstra ceva fără a se obosi să demonstreze nimic. Tendința noastră de oameni raționali este să găsim veriga slabă dintr-un argument ca să rupem lanțul care duce la concluzie. În cazul conpiraționismelor lanțul se oprește pe undeva la mijloc iar concluzia se pronunță cu autoritate. Logic, dacă daco-hitiții au fost în Palestina asta nu dovedește „teza” autorului. Dar tendința noastră va fi să demonstrăm că dacii nu erau hitiți și așa ne punem într-un teren unde nu știm noi istorie adevărată câtă istorie falsă știe adversarul.

Dar, de fapt, nu mă interesează aventurile dacilor imaginari. Nu scriam acest articol dacă nu aveam revelația că exact aceleași tipuri de erori sunt folosite când se vorbește politică și politicieni. Este drept, teoriile conspirației sunt mai caricaturale și ne fac să ne simțim deștepți. Dar oare nu acceptăm și noi aceleași mistificări?

1. Aberațiile politice de azi se hrănesc din aberațiile politice de ieri. Politica este complicată. Dar dacă știm că Ponta este omul rușilor și al Gazprom sau Băsescu omul nemților și al Chevron, atunci brusc toată complexitatea devine simplă și ușor de înțeles. Doar că este aceeași claritate pe care o are dacopatul când vorbește de mega-imperiul strămoșesc.

2. Despre abuzul de limbaj ce să mai zic? Ați aștepta aici să va spun despre „stânga” și „dreapta” și cum ne așteptăm ca realitatea să se conformeze cuvintelor noastre. Ntz. Am ceva mai frumos. O frază din 2013: PSD este un partid mare și nu poate să accepte să nu dea președintele României. Ei bine…poate.

3. Mai avem afirmația vag plauzibilă. Mă gândesc aici la exemple precum: Arestarea lui Apostu dovedește că DNA este imparțial. Evident, arestarea unui om nu dovedește nimic. Ca și hitiții din Palestina, arestarea d-lui Apostu nu a fost niciodată ultima propoziție dinaintea concluziei ci doar prima propoziție dintr-un posibil argument.

Pseudo-argumente precum cele de mai sus sunt mereu în gura politicienilor și ziariștilor. Dar nu asta este vestea rea. Vestea rea este că același tip de gândire îl găsim la prietenii și vecinii noștri pe Facebook sau la coadă la supermarket. Dacă te uiți în oglindă și te asculți gândind chiar și tu, cititorule, s-ar putea să ai o surpriză. O, cititor fățarnic, tu, semenul meu, frate!

Andrei Tiut

Comentarii închise la Dacopații suntem noi.

Din categoria Guest post

“Cum să devii un blogger ca mine" de Nichita Stănescu

Guest Post – Barbu Mateescu – Sociollogica

Ce cărți ar fi scris oamenii din istoria României dacă aceștia ar fi
trăit în ultimii 25 de ani? Ce parteneri de dialog ar fi avut? Cu cine
ar fi lucrat la cărțile respective, dacă ar fi avut colaboratori? Cum
ar fi arătat cărțile respective? Poate că răspunsurile ar suna așa:
(ghid: Camil Petrescu. Mai direct decât îl știm.)
[dacă figurile din manuale sunt pentru tine sacre și de neatins nici
măcar cu o floare, oprește-te acum din citit].
15. „O biserică pe săptămână, o ceartă zdravănă cu primul ministru la
fiecare două luni – viața mea ca președinte al Consiliului Județean
Iași” de Ștefan Cel Mare.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: O carte vie, săltăreață,
precum personalitatea celui care a scris-o. Din nefericire condamnarea
pentru acte de violență la adresa subordonaților a încheiat cariera
politică a acestei figuri interesante, dinamice, care umplea ecranul
televizorului. Deseori la propriu. Îmi amintesc cum s-a certat în 2008
pe mărirea salariilor profesorilor cu Turcescu și Cristoiu, de ziceai
că-i pocnește o venă în tâmplă. Iar acum două săptămâni s-a dat
sentința la ultimul recurs pe scandalul cu înjunghierea lui Decebal și
a început executarea pedepsei. Cum a trecut timpul!
14. „Și atunci mi-am strâns de gât contul de Twitter„, de Eugen Ionescu.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Un titlu melodramatic dar
un conținut spumos. Practic vorbim de poezii scurte și sarcastice.
Cartea e foarte subțirică deci poți s-o pui sub bere în caz că nu vrei
să uzi masa de la terasa unde te afli. Dacă ești hipster trebuie
neapărat să citești această carte dar să nu arăți vreodată, în vreun
fel, cuiva că ai făcut acest lucru.
13. „De ce nu-mi place Ion Iliescu – 18 ani de editoriale
(antologie). Autor: Mihai Eminescu.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Cariera jurnalistică a lui
Eminescu seamănă cu degustarea unei Grase de Cotnari. La început
foarte bun. Apoi delicios. După devii conștient de calitatea a ce ai
în față, ba chiar de calitatea momentului pe care ți-l oferă lucrul pe
care-l deguști. Iar acum suntem beți, fericiți și în paradis. Verdict
despre carte: de achiziționat.
PS: Știu că n-o să-i placă că divulg acest lucru, dar scrie poezii.
Abia aștept să văd ce și cum. Mihai, să nu te prind că nu le publici!
12. „Hacker de sateliți apoi colonel în SRI. Partea a 3-a: cum am
organizat Primăvara Arabă” de Take Ionescu.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Alaltăieri la 6 după-masă
m-am apucat s-o citesc. Nevastă-mea pretinde că la ora 10 s-a certat
cu mine dar eu stăteam cu nasul în carte și nu i-am răspuns de fel. La
miezul nopții am observat că nu mâncasem cina. M-am zdrelit la deget
pentru că încercam să tai roșii în timp ce citeam cartea. Nevastă-mea
a chemat Salvarea – se pare că stăteam în mijlocul bucătăriei citind
în timp ce îmi curgea sânge din mână. Am luat cartea cu mine în
ambulanță. Brancardierul: „Și dumneavoastră citiți Take?” „Mda”, i-am
zis, după care m-am întors cu ochii spre carte. Concluzie: 316 pagini
de drog fulminant.
11. „Cum să devii un blogger ca mine” de Nichita Stănescu a.k.a.
nichitasunteu.wordpress.ro
Părerea criticului literar Camil Petrescu: … nu cred că mai e nevoie
de părere. În mod sigur best-seller-ul anului, o carte care se va
vinde ca pâinea caldă, etc etc etc. Cum să stea lucrurile altfel cu un
blogger care are trafic mai mare decât Hotnews? Ieri Zoso a scris o
postare în care anunța cu bucurie că Nichita a dat link spre el. Orice
pune Nichita pe facebook ia suta de mii de like-uri. Luni, de la 8 la
10 seara, Nichita e în față la TNB și dă semnături pe carte. Deci
fugi, nu mai sta.
10. „Cele mai scumpe locuri în care poți mânca în București„. Autor: Burebista.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Mă întreabă des lumea pe
blog: „Domnu’ Cami, vreau să impresionez fete. Ce carte să țin în
mână? Dar să nu ziceți cărți grele, de filozofie, că se sperie! Și
nici d-alea cu povești complicate că mă întreabă ce e-n carte și nu
știu ce să zic!” Nu aveam o soluție pentru asemenea doleanțe. Acum am.
Mulțumesc, Burebista!
De asemenea o carte bună pentru a da un bobârnac prietenilor ălora ai
tăi mai pretențioși care se laudă tot timpul cu ce și unde au mâncat,
îi știi tu care sunt.
9. „Cum facem reclame pentru rural? Ghidul copywriter-ului inteligent
de Ion Creangă.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: N-am nicio părere, pentru
că nu mă pricep la domeniu și nici nu mă interesează. A, da, mi-au
plăcut anecdotele. Mai ales aceea de la început, când calculatorul în
care se afla noua reclamă pentru Coca-Cola explodează cu tot cu
filmulețul respectiv, cu doar trei ore înainte de livrarea
filmulețului către client. E frumos și când Ion Creangă câștigă
Premiul Cel Mare la Festivalul de la Paris pentru reclama aceea cu
berea „Ana”, știi tu, „hi ha ho ce-mi place tu Ano ta-tamtam ta-taaaa”

PS: Nu știam că se fumează așa de mult în advertising.
PS2: Multe grafice și ceva caricaturi, din câte înțeleg scrijelite
chiar de autor. Nota opt pentru efort.
8. „Mircea Cărtărescu despre Mircea Eliade și Mircea Eliade despre
Mircea Cărtărescu” (co-autori).
Părerea criticului literar Camil Petrescu: O idee foarte inteligentă.
Cel mai bun autor literar din ultimele decenii își exprimă reacțiile,
bucuriile, fricile și descoperirile pe care le trăiește când se uită
la filmele celui mai bun regizor român din ultimele decenii. În
replică, „omu’ care ne-a adus Oscaru'”, cum îi zice soacră-mea lui
Eliade, comentează în scris cărțile lui Cărtărescu. Eu cred că, dacă
cei doi colaborează, Eliade ar lua al doilea Oscar pentru cel mai bun
film străin. Hai că puteți.
7. „Elită, non-elită și anti-elită: 25 de ani de tranziție sub
microscopul sociologului” de Lucian Blaga.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Superbă carte! Deși poate
n-ar trebui să comentez pentru că Lucian și cu mine suntem prieteni de
un car de ani. Și suntem și cumnați. Și locuim la o sută de metri unul
de altul. Așa că zic doar atât: în toată viața ta n-o să cumperi multe
cărți scrise de sociologi. Chiar aș merge atât de departe încât aș
zice că o să cumperi doar una. Hai să fie asta.
6. „Cum am ajuns în semifinalele Cupei Mondiale din 1994” de Aurel Vlaicu.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Da! De la omul care a dat
Suediei golul de 3-2 în minutul 120, știi tu, golul fără de care
ajungeam la penaltiuri, iar la penaltiuri cine știe ce se întâmpla.
Putea să fie și o carte de filozofie kantiană (eu sunt mai degrabă
schopenhauer-ian), dacă era scris pe ea „de Aurel Vlaicu” o cumpăram.
Aș cumpăra și biscuiți dacă ar scrie pe ei „de Aurel Vlaicu”, și pastă
de dinți, și chips-uri, și…
5. „DNA – performanțe și eșecuri din perspectiva liderului
instituției„, Vlad Țepeș în dialog cu Sorina Matei.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: O fascinantă perspectivă
din interiorul – dar și de la vârful! – celei mai importante
instituții anti-corupție din Europa de Est. Asta scrie pe copertă. Eu
n-am citit nici măcar o pagină, încă sunt la cartea lui Vlaicu.
4. „O idilă implauzibilă„. Maria Tănase și Mircea Cel Bătrân (co-autori).
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Cuplul M&M e la al cincilea
roman, iar ritmul este ca de obicei unul de calitate. Subiectul: o
poveste de dragoste neîmplinită între o femeie îndrăzneață-dar-emotivă
și artistică-dar-puternică și un Domn-cu-D-mare, un senior al
finanțelor care impune prin stil și experiență de viață. Diferența de
vârstă dintre cei doi este evidentă dar fără nuanțe incestuale. În
fundal: spionaj, anii 1945-1947, tango, adulter, flori, sărutări și
șoapte.
PS: Am citit rândurile de mai sus lui nevastă-mea, care e mare fană a
cărților lui Maria & Mircea. Ea ar dori să vă informeze că sunt un
nesimțit și că n-am înțeles nimic din carte. Îmi fac datoria de a
transmite mesajul mai departe.
3. „Economie, politică și cultură în România post-ceaușistă„, Nicolae
Iorga, în 28 de volume.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Imposibil de citit în
totalitate pentru că este imposibil de achiziționat în totalitate.
Primul volum nu încăpea în taxi, am aranjat cu o firmă să-l ducă de la
librărie la mine acasă. Cu camionul. Și, atenție, acest prim volum
acoperea doar perioada martie-mai 1995. Soția vrea să mă dea în
judecată pentru tentativă de omor întrucât am scăpat volumul peste ea,
ceea ce i-a cauzat o hernie de disc și i-a rupt două vertebre. Vecinii
au sunat la 112 crezând că e cutremur. Aviz amatorilor.
2. „Blestemul de a fi fan Dinamo„, de Emil Cioran.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Iată ceva remarcabil – o
carte scrisă de al doilea gazetar sportiv din România (evident după
Tolo). Cioran își dă arama pe față. Bine, știam cu toții că e
dinamovist, dar acum vedem în detaliu ce înseamnă asta. Cartea începe
și se termină cu Foresta-Dinamo 5-4, deci știi că e bună.
1. „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale.
Părerea criticului literar Camil Petrescu: Vedem cu toții că e o
alegorie a turului doi din 2009, nu? Venturiano e Hrebe, Ipingescu e
Vântu, Zița e Diaspora. Sau Veta era Diaspora? Cred că Zița. Of. Vezi,
de aceea e bine să cumperi piesa, să o ai acasă în bibliotecă, să te
poți lămuri ce-i cu Veta și ce-i cu Zița.

2 comentarii

Din categoria Guest post

Stînga conservatoare şi dreapta progresistă?

Primim la redactie o replică la articolul „Stînga conservatoarea şi dreapta progresista” scrisă de către domnul Horia Pana

Un PSDist se simte singur? Dacă-i vorba de aşa ceva (Miron Mitrea a spus-o primul, în 2010, la plecarea lui Marian Sîrbu din PSD şi abia apoi anonimul Vili Sîrbu, fost şef al PSD Spania, în martie 2014), atunci este reacţia unui membru de partid care a fost trimis în banca fundă şi care, dacă are noroc, se mai alege cu cîte ceva după ce se strînge masa. Mitrea a tăiat şi a spînzurat în FSN, FDSN, PDSR şi PSD, antrenat în „Frăţia Camionagiilor” împotriva fiacrelor opoziţiei din 1990, pînă ce vremea iliescienilor de început a cam apus (vezi şi Cozmâncă, Cazimir Ionescu, Răzvan Theodorescu, Dan Matei Agathon, Dan Mircea Popescu şi chiar Viorel Hrebenciuc).

Preşedintele liberalilor citează din Lenin şi preşedintele socialiştilor citează din Blair? Să le luăm pe rînd!

 „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!” (Lenin) versus „Învăţaţi! Învăţaţi de toate! Învăţaţi tot!” (Crin Antonescu). Nu e deloc o treabă cotoioasă, ci o necesitate socială antică şi de demult. Că Lenin a spus asta reducînd învăţatul la papagaliceala cîtorva precepte din Marx, din Engels şi din el însuşi e altceva decît la ce anume făcea Antonescu referire, iar asocierea cu Lenin este eminamente politicardă.

Victor Ponta nu citează nimic din Tony Blair (laburist de altfel, adică un fel de socialism britanic), ci este subiectul unui raport al think tankului american „Democracy Institute”, cu preocupări mai degrabă în sfera impactului social al politicilor economice capitaliste. În acelaşi timp, un susţinător al proiectului „Roşia Montană”. Acest raport îl gratulează însă pe Ponta cu apelativul „Blair al Balcanilor”. Atît şi nimic mai mult.

Fără a mă erija în avocatul celor doi, articolele din Adevărul, cel semnat de Petre Florin Manole sau cel preluat de la Mediafax adună la un loc teme diverse ca origine, adresă şi consecinţe şi încearcă să pună semnul egal unde el nare ce căuta. Exact ca în operaţiunea aritmetică a adunării merelor cu perele.

Stînga vrea parteneriate cu biserica şi asta ar fi o politică de dreapta? Nici pe departe. Nu atîta timp cît BOR este o instituţie asistată financiar de către stat şi iertată de acelaşi stat pentru evaziunea fiscală pe care o practică prin activităţile sale aducătoare de profit. Parteneriatul ăsta nu e de nici o culoare politică, este electoralism pur şi este practicat de toate partidele noastre cu un singur scop: popimea ca agent electoral contra beneficii financiare; de la stat. Protocolul pe învăţămîntul religios în şcolile publice a devenit astfel, cu acceptul statului (a se citi guvernului), învăţămînt de prozelitism confesional, prin sintagma, ilegală de altfel, „religie – cultul ortodox”.

Apelul la naţionalisme şi prisme are aceleaşi semnificaţii electoraliste, incitînd la respingerea diversităţii ca normalitate socială.

Cred că aserţiunea cu normalitatea votului pe clivajul rural – urban suferă de cîteva „anormalităţi”. Percepţia că „stînga” se adresează ruralului şi „dreapta” urbanului a fost, într-o oarecare măsură, pusă sub semnul întrebării de ultimele alegeri. „Stînga” românească dă impresia că se adresează sărăcimii, dar de fapt ea contribuie la consolidarea ei, prin lărgirea bazei de asistenţă socială şi consfinţirea unei mentalităţi a mulţumirii cu puţin dar sigur. Şi asta indiferent de rural sau urban.  „Dreapta” românească în schimb vrea să niveleze accentele acute, ceea ce o trimite către un ceţos centru, deşi clamează libera iniţiativă şi proprietatea privată. Dacă ar fi chiar de „dreapta”, n-ar ridica în slăvi „slăbănogul” privat, călărit de „grăsanul” stat, cînd „slăbănogul”, exceptînd multinaţionalele, este un neosclavagist autentic, aflat într-o strînsă colaborare cu un stat aidoma lui.

Fără doar şi poate însă, alianţele politice din ultimii 22 de ani (prima a fost cea numită „Patrulaterul Roşu” PDSR, PRM, PUNR, PSM, 1992; Guvernul Văcăroiu) n-au reprezentat decît lupta pentru accederea sau menţinerea guvernărilor şi nu guvernarea porpriu-zisă a societăţii. Aşa că revin la descrierea politicii noastre tipice, cea bazată pe „ideologia” electoralistă, condimentată din belşug cu politicianism şi demagogie. Drept consecinţă, succedatele guvernări au fost simple administrări ale unor stări de fapt, singurul „conservatorism” despre care putem efectiv vorbi.

Se spune, nu doar aici, că „singurul «partid» care ajută la dezvoltarea României este DNA, pentru că mai răreşte dintre ăştia”. Ăştia fiind politicienii noştri de zi de zi. Bine ar fi dacă ar rări cu adevărat, dar în locul lăsat liber de cîţiva condamnaţi apar de două sau de trei ori mai mulţi pretendenţi la presupuse condamnări, fără ca măcar necesarele anchete ale procurorilor să compenseze cumva diferenţa. Harţa pe transferul de subordonare a DNA arată că ea este în mod real un „partid” şi nu o instituţie independentă asociată actului de justiţie. Prin urmare, ea lasă loc unor alianţe conjuncturale de acelaşi semn cu cele dintre partidele clasice, probă fiind diferenţele de ritm şi de selecţionare a cauzelor.
Cum ajută asta la dezvoltarea României nu pot spune. O rărire în aceste condiţii poate da satisfacţii punctuale, de ordin emoţional, dar nu rezolvă mai deloc arbitrajul neutru politic atît de aşteptat şi de indispensabil între lege şi fărădelege.

Neasumarea unei orientări politice limpezi din punct de vedere ideologic rezidă în însuşi modul în care s-au structurat partidele noastre, imediat în 1990: de sus în jos şi cu scop electoral. Clivajul comunist – anticomunist a prevalat atunci faţă de cel ideologic, aşa cum ieri şi astăzi au prevalat şi mai prevalează încă clivajele anti – Băsescu şi pro – Băsescu sau Stînga – Dreapta. Adică afişarea unei distincţii grosiere între taberele politice, extrem de vizibilă, de stridentă, dar lipsită esenţialmente de o cernere fidelă a valorilor şi principiilor pe care şi unii şi alţii le invocă, însă le-au rătăcit într-un mixtum compositum justificativ pentru distincţia grosieră.

Şi acesta este punctul de convergenţă şi de transfer între discursurile „stîngii” şi „dreptei”, ceea ce pe unii, lehămetiţi şi abandonaţi în cinism îi determină să proclame: „Aceeaşi mizerie!”

2 comentarii

Din categoria Guest post

Scurtă despre alegerile europarlamentare

Guest post – Uca

Să încerci să îi explici unui străin, posibil investitor în România, cum stă treaba cu politica pare uşor la prima vedere. Adică îţi imaginezi că a citit presa străină şi şi-a făcut o imagine cît de cît. Plus că a prins din zbor cîteva clişee, deci misiunea ar fi chiar uşoară.

BangingHeadCorupţie, baroni, stînga, dreapta, preşedinte, premier, parlamentari şi gata rezumatul. Cam aşa îmi imaginam şi eu că decurge discuţia, dar că de obicei realitatea politică bate imaginaţia jurnalistică.

El investitor, eu pierde vară care scrie mult, despre te miri ce. Şi din una în alta m-a pus să îi fac un rezumat scurt al scenei politice româneşti.

S-a dovedit a fi o misiune aproape sinucigaşă, pentru că mi-a fost greu să îi explic cine cu cine a făcut alianţe. Însă nu asta a fost problema cea mai mare. Ci faptul că m-a pus să pun degetul pe partidele de stînga, dreapta, centru şi să îi rezum într-o frază ideologiile după care se conduc.

Sincer vă spun că nu am avut ce să îi spun concret. Cînd i-am explicat că poţi diferenţia partidele între ele doar dacă eşti atent la cine pe cine dă vina, nu i-a venit să creadă.

Parcă nici mie nu mi-a venit să cred ce spuneam, pentru că atunci cînd repeţi cu voce tare chiar pare o inepţie SF. Dar din păcate asta este adevărul: stînga – dreapta – centru este mai degrabă un concurs de aruncat acuze şi întărit orgolii.

Aşa că rezultatul alegerilor europarlamentare nu face decît să întărească concluzia mea: nu s-a cîştigat pe programe, nici pe persoane, ci pe abilitatea unora de a fi mai vocali şi de a arăta mai repede cu degetul spre celălalt.

Plus că pentru mulţi politică se aseamănă cu situaţia în care unui străin îi place cum sună maneaua (că melodia îl face să danseze), dar nu înţelege cuvintele şi nici ce reprezintă fenomenul.

După ureche votează, după ureche cred şi după ureche dansează cum li se spune.

Comentarii închise la Scurtă despre alegerile europarlamentare

Din categoria Campanie 2014, Dumb politics, Guest post

Despre toleranta si pudibonderie*

Guest post de Le Léviathan

Sexualitatea e foarte puțin discutată în România. E încă un subiect tabu. Poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care nu ne scandalizăm deloc atunci cînd vedem homofobie la o televiziune națională. A declara în public că nu e ok să se întîmple e o lovitură de imagine și, de cele mai multe ori, cei/cele care fac asta chiar sînt pot fi considerați ca fiind homosexuali. Cu alte cuvinte, nu poți apăra drepturile” poponarilor” decît dacă ești unul. E trist.

Dar numai fiindcă sexualitatea e puțin discutată în școli (și chiar acasă) nu pare să fie de ajuns pentru a nu fi tolerant cu persoanele gay. Discuția e veche de cînd lumea și vorba merge că homosexualii, imigranții, și, în general, toți cei care nu sînt” ca noi”, vor ruina societatea.

3 aspecte vin aici:

– Cum se face că cele mai dezvoltate state din lume (state care ne plac, în care ne-am dori să trăim și să vizităm) sînt tolerante în relația cu persoane cu totul și cu totul diferite față de” masa predominantă” (fie ea albă, creștină, heterosexuală, you name it) și totuși, societățile lor nu se destramă, ba chiar, iată, prosperă?;

–  Strict legat de România – care societate va fi ruinată aici? Aveți o societate de primă mînă care să poată fi afectată de existența acestor proli? Nu cred. Că de-aia plecăm toți prin Spania, Italia sau Germania. Nu e datorită” societății extraordinare” în care trăim.

– Atunci cînd plecați prin țările astea aproape” păgîne” și păcătoase, nu vă discriminează nimeni, așa-i? Cazurile în care străinii (și aici spun francezi) s-au uitat urît pe voi cînd le-ați spus că sînteți români sînt izolate. Mie nu mi s-a întîmplat niciodată, nici cu francezi, nici cu germani, nici cu spanioli. Nu am auzit niciun român plecat în Germania care să se fi plîns de discriminarea cu care s-a luptat acolo.” Românii sînt țigani” e o paradigmă născocită de români și media românească:” uite ce au furat niște români în Olanda!”; dar niciodată” uite ce româncă e inginer la Microsoft!”.

Al treilea punct mă duce la consiliile și instituțiile care ar trebui să ne apere de astfel de nocivități culturale. Vorbesc desigur, despre CNA. Am mai vorbit și aici (http://leleviathan.wordpress.com/2013/11/10/alo-la-cna-mai-lucraza-cineva/). CNA-ul, evident, nu dă cu nuielușa în televiziuni, pentru porcăriile pe care le debitează, decît dacă e tras de mînecuță. Altfel, protejează niște interese și mai trage cîte un șut în fund unor politicieni care sîcîie pe cineva.

Însă, ca să generalizez, căci așa le place acestor oameni cu minte îngustă să facă, românul are o problemă cu orice: cu ungurii, cu romii, cu evreii, cu homosexualii și, evident, cu alți români. Românul urăște tot ce se poate. E un hater. Căci e mai ușor să-l iei pe” nu” în brațe, în loc să îți găsești un loc de muncă, să înveți o limbă străină, să pleci din țară, dacă nu-ți convine. Nu. Românul se duce să voteze găleți electorale, că așa rezolvă tot. Newsflash: Nu sînteți singurii care aveți probleme; sînteți singurii care spun că sînt imposibil de rezolvat.

Acum să întreb ceva: Acum 70 de ani era acceptat social (și nu numai!) într-o bună parte a lumii să discriminezi persoane de culoare, evrei sau femei. Credeți voi că ăia s-au gîndit că vor veni vremuri în care femeile vor avea drept de vot, sau că Președintele SUA va fi afro-american? Eu nu cred.

Deci ar trebui să ne gîndim de două ori înainte de a ieși la televizor sau pe Twitter, deci un mediu public, unde părerile noastre influențează pe alții mai săraci cu duhul său mai tineri și să ne batem cu pumnul în piept că avem” dreptul de a discrimina”. Numai ca să nu rămînem proști. Că, de tăcem, filosofi rămînem.

Pudibonderie = Afectare a unei pudori exagerate

P.S. comentariile sint inchise. va place, bine, nu va place iarasi bine

(sursa foto)

Comentarii închise la Despre toleranta si pudibonderie*

Din categoria Guest post